Clasificare
1.Avioane 1.cu elice a).biplane
b).triplane
c).monoplane
2.cu motor cu reacţie
2.Elicoptere
3.Planoare
4.Aerostate
4.Aerostate
1.1.Avioanele cu elice:
a) biplane-reprezinta primele încercări de construire a avioanelor.Primele modele de avioane au fost biplane.Acestea aveau aripile dispuse paralel, una deasupra celeilalte şi erau "conectate" printr-o serie de cabluri şi parâme.Acestea le dădeau un plus de rezistenţă,însă încetineau viteza de zbor.
b)triplane-o încercare nereuşită de a maximiza performanţele unui biplan
c)monoplane-cele mai cunoscute şi mai folosite avioane.Datorită formelor simple,şi solide,ele au avut parte de un succes enorm conducând avioanele spre era vitezei supersonice.1.2.Avioanele cu motor cu reacţie
2.Elicopterele
Elicopterul este un vehicul aerian motorizat, care poate decola şi ateriza pe verticală şi a cărui susţinere şi mişcare sunt asigurate de una sau mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe verticale. Calitatea sa este că poate ateriza pe un spaţiu extrem de redus ori se poate menţine în aer într-un punct fix.
3.Un planor este o aerodină cu aripi fixe (un aeroplan) fără motor. Planorul are o configuraţie aerodinamică similară unui avion, dar se menţine în zbor graţie curenţilor ascendenţi din atmosferă.
Planorul zboară în masa de aer, masă în care pot exista LOCAL curenţi ascendenţi (generaţi de diferenţele de temperatură) sau mişcări ascendente ale aerului determinate de anumite forme ale reliefului expuse vântului ori de fronturile atmosferice). Faţă de masa de aer planorul în zborul liber se află în PERMANENTĂ COBORÂRE, chiar dacă pătrunde într-un curent ascendent. Dacă viteza ascensională a aerului este mai mare decât viteza de coborâre a planorului, acesta va urca faţă de sol cu o viteză egală cu diferenţa dintre viteza ascensională a aerului şi viteza sa de coborâre. Într-un curent descendent, planorul se va apropia de sol cu o viteza rezultată din însumarea vitezei sale de coborâre cu viteza aerului descendent.
Recordul mondial de înălţime a fost înregistrat la traversarea Anzilor: peste 15.000 de metri, aproape de stratosferă. În România, curenţii din Carpaţi au ridicat un planor la recordul naţional de 11.000 de metri. Recordul de distanţă la planorism este de 700 de kilometri în România.
Metode de lansare
Remorcaj de avion
Planorul este remorcat de un avion, până la înălţimea dorită.
Remorcaj de mosor
Un mosor de cca. 280 cai putere, cu doi tamburi se află într-un capăt al pistei; cablurile sunt desfăşurate de-a lungul pistei, până la cele două planoare de care sunt anclanşate. Apoi, pe rând prin bobinare rapidă, se decolează cu fiecare cablu. Înălţimea atinsă poate fi şi de 300-400 metri.
Lansare cu sandoul
Sandoul era un elastic foarte puternic cu care se lansa planorul de pe un deal. Nu se mai foloseşte.
Menţinerea în aer
Planorul foloseşte curenţi ascendenţi pentru a câştiga înălţime. Zborul unui planor începe cu lansarea care în mod obişnuit se face prin remorcaj de avion sau mosor/automosor. După ce atinge înălţimea de declanşare, planorul zboară cu o precizie ridicată folosindu-se de caracteristicile sale aerodinamice (portanţă vs. rezistenţă la înaintare). În momentul în care intră într-un curent ascendent, variometrul (aparat de bord care sesizează variaţiile de înălţime ale aeronavei) indică urcare şi se comandă spiralarea şi centrarea planorului în căminul ascendent pentru a câştiga înălţime.
Instrumente de bord
Altimetru
indică înălţimea faţă de punctul de decolare.
Vitezometru
indică viteza faţă de curenţii de aer. Viteza de zbor pentru fineţea maximă este de 100 km/h.
Variometru
indică viteza de urcare (în termică) sau de înfundare. De obicei se folosesc două variometre, unul de 5 metri pe secundă cu o acurateţe mai mare, şi unul de 30 metri pe secundă folosit atunci când viteza de urcare sau de înfundare creşte sau scade sub 5 m/s, iar cel de 5 m/s nu mai poate fi folosit.
Giroclinometru (sau indicator de viraj şi glisadă)
indică înclinarea planorului şi corectitudinea virajelor efectuate.
4.Aerostatul este o aeronavă construită pe principiul plutirii corpurilor.
Aerostatele pot fi de mai multe tipuri:
*baloane:
-cu aer cald
-cu gaz mai uşor decât aerul
*dirijabile
Balonul este un aerostat, format dintr-o învelitoare de formă sferică, impermeabilă, cu interiorul umplut cu aer cald sau gaze mai uşoare decât aerul (de exemplu cu heliu sau hidrogen). Învelitorii balonului de obicei i se ataşază o nacelă.
Învelitoarea balonului poate fi închisă ermetic, cazul baloanelor sub presiune, sau poate fi prevăzută la partea inferioară cu o deschidere (prin care gazul nu poate ieşi, gazul fiind mai uşor decât aerul).
Baloanele se mai numeau aerostate, astăzi ele sunt considerate o categorie din grupa mare a aerostatelor, pe lângă grupa dirijabilelor.
Funcţionare
Aerul cald (sau gazul) care umple învelişul impermeabil al balonului creează, conform principiului lui Arhimede, o forţă ascensională.
Pentru ca balonul să se ridice de la pământ sau să urce în atmosferă, această forţă ascensională trebuie să fie mai mare decât suma greutatăţilor componentelor balonului (nacelă, balast, învelitoare şi încărcătură utilă).
În cazul baloanelor cu gaz, astăzi, se foloseşte de obicei amestecul de heliu cu aer, în loc de amestecul hidrogen cu aer. Dintre motivele pentru care se face această alegere, două sunt următoarele: masa unui metru cub de hidrogen este de 1,203 kg, comparativ cu doar 1,114 kg pentru heliu, iar în plus, de la accidentul dirijabilului german LZ 129 Hindenburg, hidrogenul (flamabil) a căpătat o reputaţie proastă.
Istoric
Unul din primii pioneri ai zborului cu balonul a fost fizicianul francez Jacques Charles. Acesta a experimentat diferite amestecuri de gaze, reuşind la 1 decembrie 1783 să efectueze în Paris un zbor cu un balon umplut cu gaz.
În acelaşi an, la data de 4 iunie Joseph-Michel şi Jacques-Étienne Montgolfier zboară cu primul balon cu aer cald din lume.
În 1784 Johann Andreas von Traitteur experimentează cu un balon cu aer cald, iar James Glaisher şi Henry Tracey Coxwell ating înălţimea de 9000 de metri de cu un balon al Institutului de metereologie din Greenwich. În timpul zborului ambii îşi pierd cunoştinţa, neavând echipamentul necesar pentru această înălţime, dar au noroc căci balonul a coborât şi ambii au scăpat cu viaţă.
Înălţimea cea mai mare într-o nacelă deschisă, 11300 m, a fost stabilită de Alexander Dahl, care cu această ocazie, reuşeşte să fotografieze în infraroşu curbura lunii. Acest zbor a fost făcut împreună cu meteorologii Dr. Galbas şi Popp, la 31 august 1933, într-un balon special botezat „Bartsch v. Sigsfeld“. Acest record al zborului cu o nacelă deschisă n-a fost doborât până în zilele noastre.
Fizicianul Auguste Piccard, în 1932 zboară pentru prima oară cu balonul echipat o cabină etanşă, atingând 16201 m (măsurătoare după presiunea atmosferică) şi 16940 m (măsurători geometrice).
Recordul de înălţime îl deţin Malcolm D. Ross şi Victor E. Prather, care în 1961 deasupra Golfului Mexic ating 34668 m înălţime.
Recordul mondial al balonului fără echipaj este înscris în Guinness-Book în anul 1991 şi este de 51,8 kilometri. A fost stabilit de un balon Winzen cu un volum de 1,35 milioane m3, fiind lansat în octombrie 1972 in Chico, California, Statele Unite. Această înălţime a fost depăşită doar de rachete.
Sondele spaţiale sovietice „Vega 1” şi „Vega 2” lansează în 1984 două baloane metereologice în atmosfera planetei Venus care au putut fi urmărite timp de două zile de pe sondă.
